„In viata sa te opresti sa mirosi trandafirii”-bine zicea cel al carui nume nu il stiu:)

Ma chinui sa spun ceva dar nu se intampla nimic. Stiu doar ca trebuie sa scriu postul. Dar vreau sa-l scriu, imi face o mare placer. E chiar palpitant. Si ma intreb ce, ca mintea mea e goala. Ceva trebuie sa fie…

Sa fie mirosul de trandafiri de pe aleeq ce ducea spre manastire…am mirosit aproape toate florile, atat cat am putut si eu, sa nu raman prea in urma. Unele aveau parfum, altele nu…dar eu cred ca toate erau parfumate, numai ca nu am putut eu detecta tot ce ofereau ele. Am mirosit diverse specii de trandafiri si am fost surprinsa de mirosul lor diferit. Ce ma mira acum e ca imi dau seama ca oamenii nu prea se opreau sa se delecteze cu parfumul florilor. De parca ar fi avut acasa si erau satui J)). De fapt, cred ca au si uitat sau poate le era rusine sa-i vada lumea, ditamai barbatii, la mirosit flori. Sau au uitat, nu erau obisnuiti sau poate miroseau, dar tocmai atunci nu i-am vazut eu J)))).

Cred ca ni se trage de cand eram copii:”nu-i voie acolo”,”hai mai repede”,”nu pune mana”,”nu-i frumos”,”stai cuminte”. Oameni mari si satui de viata care au uitat sa se bucure precum copiii. Au ei treburile lor, grijile lor si mai ales gandirea matura de “stiu ei mai bine”. Au invatat si ei din stramosi ca asa se face si a venit momentul  “sa persecute” la randul lor. Desi ei numesc asta iubire, grija si atentie pentru progeniturile lor, astfel incat sa intre si ei in randul oamenilor “normali”, sau “de vaza” si sa fie astfel  protejati tot de astfel de oameni “de vaza” care i-ar sfasia cu dintii si ghearele pana la os daca ar iesi din normele lor. Dar mai ales sa aiba si ei cu ce sa se mandreasca.

Nu stiu altii cum sunt, dar cred ca majoritatea am simtit la un moment dat ca parintii vor sa fie mandri de noi si ca se intampla sa nu fie. Sau ar fi posibil acest lucru.Si atunci ne straduim sa intram in randul lumii dar si sa-i facem pe parinti mandri de noi, multumiti. Poate intind coarda, dar din pacate la unii ni se intampla, chiar daca pentru un moment, sa simtim ca daca nu procedam intr-un anumit mod, dezamagim parintii. Si ce inseamna sa dezamagesti pe cineva? Inseamna ca acel cineva nu ne iubeste neconditionat, pentru ca altfel nu ar fi niciodata dezamagit de noi. Si noi suntem atat de ahtiati dupa iubire, incat am fi in stare sa ne schilodim visele si pasiunile in speranta unui strop de acceptare si dragoste…

Bineinteles, asta poate fi doar in mintea noastra si sa credem ca de fapt parintii ar fi dezamagiti de noi cand de fapt acest lucru nu s-ar putea intampla niciodata, chiar daca noi avem impresia ca e asa cum zicem noi. Nu am copii, insa ma gandesc ca parintii au o dragoste mult mai mare decat arata. Si ca tot ce fac, tot cu bune intentii actioneaza . Asta cred ei ca e bine de facut, asa au fost si ei crescuti, asa au fost invatati  ca se intampla lucrurile. La un moment dat si ei poate isi dau seama ca au gresit, dar pana la urma tot oameni suntem. Nu avem cum sa nu facem greseli.

Cu toate astea, nimic nu e intamplator. Sa multumim parintilor pentru ce au facut pentru noi, fie , bine sau rau, pentru ca datorita lor suntem oamenii de acum. Si sigur sa-i iertam , si pe ei si pe noi, pentru ca altfel s-ar putea sa ne comportam, fara sa ne dam seama, la fel si cu proprii copii.

Mi-am amintit de un banc:”M-am ferit atat de mult sa nu ajung ca mama, incat nu mi-am dat seama cand m-am transformat in tata”.

Recunosc ca acest subiect cu parintii si copiii ma cam depaseste, insa nu stiu cum s-a ajuns sa scriu despre ei.Asa a fost sa fie.

Care e atitudinea mea acum fata de parintii mei? I-am iertat, incep sa inteleg mai bine motivele pentru care au facut sau nu anumite lucruri, le multumesc si mai ales nu ii bag in seama J))). Pe cuvant. Nu ma intereseaza ce zic, nu mai permit sa ma preseze cu nimic. La fel, ii las in pace si nu ma mai implic in viata lor (ma straduiesc sa ma tin cat mai mult la distanta de asta; daca pot face ceva bun pentru ei, pasesc  in directia asta. Daca nu vor, nu ma mai stresez si nici nu insist prea mult). Iau lucurile asa cum sunt.

Cand ma aflu intr-o ipostaza mai detasata  atunci nu ma mai afecteaza nimic, cel mult ma poate amuza. Tata imi zicea mie sa ma ocup eu de “impins pe Lexuti spre scoala. –Ce scoala tata ca a terminat facultatea!-Un masterat, cum ce scoala? Sa aiba cu ce sa le inchida gura”. Si-a dat  curand seama ca nu a ales persoana potrivita pentru aceasta sarcina si ca nici nu era vreun rost sa-si expuna mai departe cazul. Tata nici acum nu stie ca am renuntat la “studiile inalte” si nici nu e cazul sa afle prea curand.I-ar creste tensiunea degeaba J)). M-a amuzat raspunsul lui. I-as fi spus:”Ei tata, asta e… noi n-o sa facem nu stiu cate facultati ca tine si nici doua doctorate n-o sa punem la dosar. Dar nici n-avem de inchis gura nimanui J))))”.

Si mi-am dat seama ca ei cred ca noi traim tot in lumea in care traiesc ei si incearca sa aiba grija de noi. Dar din fericire fiecare avem realitatea noastra. Si bine ar fi daca am avea doar ganduri pozitive despre parinti pentru a contribui la o lume mai frumoasa pentru ei. Si daca ei ar face acelasi lucru pentru noi. Si sa nu mai insiste sa ii sunam sa vada ca am ajuns cu bine, sa isi manifeste altfel iubirea. Ca de exemplu sa se astepte ca toate drumurile sa se termine cu noi sanatosi si fericiti. Sa nu le mai fie frica, pentru ca unde e frica nu e iubire.

Tu ce ai simtit astazi?:)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s