41 de zile pana la o noua eu :)

Am tot vorbit despre dezechilibre, de ceva care nu e in regula dar nu stiu de ce… ei bine, ma gandesc ca era o perioada in care totul a fost asa cum ar fi trebuit sa fie. Am sunat-o pe mama si am intrebat-o cum eram eu pana la 4 ani. Mentionez ca nu-mi amintesc nimic din ce voi povesti mai jos, sunt doar relatarile mamei.

Cand eram mica eram foarte frumoasa si inteligenta (asta spune mama despre puiul ei:) ). Apoi imediat, a spus ca eram prea increzuta. Ooooo… am reactionat eu. Adica? Zicea asa: Cand ma intrebau cum ma cheama( stii, cum intreaba babele prin sat „cum te cheama si a cui esti?”), raspundeam ” Ma cheama Irina si sunt a lu’ cineva”.

Multe persoane considerau ca aveam un aer…adica aere..asa ca de „printesa”:

” Si ce mai faci tu Irina?

Bine.Ma scuzati,sunt ocupata.

Si cu ce esti ocupata?

Ma gandesc.”

Mergeam pe strada cu mama si o colega de-a ei, la doi pasi in fata lor. Doamna ma intreaba:

„Si ce mai faci tu Irina?

Bine.Sunt ocupata.”

Am insistat  pe calificativul asta de „prea increzuta” si am rugat-o sa mai detalieze putin. A spus ca eram plina de sine, de fapt, stapana pe sine, hotarata si stiam ce vroiam. Eram foarte selectiva si nu vorbeam cu cineva daca nu-mi placea cum vorbeste.

Aveam ochii de un albastru inchis si pupilele foarte mari. Toata lumea imi remarca pupilele. Ciudat e ca aveam ochii albastri la o varsta destul de inaintata (cum zicea mama, „de un albastru ca cerul fara nori”). De obicei ochii copiilor se schimba dupa cateva luni. La 3 ani si ceva a venit la camin o echipa din Polonia sa faca niste fotografii pentru nu stiu ce revista. Mi-au facut si mie si mi-a zis mama ca am aparut pe coperta.Asa i-au trimis polonezii fotografia cu mine, cum a aparut in revista si aveam clar ochii albastri. Unei colege de serviciu i-a placut atat de mult, incat mi-a facut si un tablou dupa poza aia. Il am si acum( anul trecut am descoperit ca avea pe verso o dedicatie de la mama:) ). Mi-ar fi placut sa aflu detalii, dar nici mama nu stia mai multe, ca nu se putea vorbi cu strainii pe vremea aceea:).

Acum ochii mei sunt verzi, dar din cauza ca am pupilele foarte mari, par ori negri ori caprui in majoritatea timpului.Imi amintesc ca in adolescenta mai deveneau albastri cand erau reflexii de la o bluza albastra, de exemplu. Nu imi dadeam cu fard de pleoape pentru ca nu stiam cu ce culoare; in functie de lumina, ochii mei erau cand verzi, cand caprui, negri sau albastri :):))).

Mai spunea ca aveam parul foarte lung si eram mandra de el. Si pentru ca pe atunci fetitele erau de obicei tunse scurt, copiii vroiau sa puna mana pe parul meu si eu nu ii lasam.Un baietel chiar a plans, si tot nu l-am lasat.

M-a dat la camin de la 2 ani si jumatate (sa ma acomodez putin), dar atunci era vacanta de vara. Cand a inceput oficial caminul aveam 3 ani si stiam 85 de poezii si 7 povesti, pe care le spuneam cu intonatie si pronuntam corect aproape toate cuvintele. A avut mama grija de asta.Spunea ca asimilez foarte repede. Educatoarele au fost impresionate si chiar au introdus in programa lor unele poezii pe care le stiam eu. Zice mama ca finutii ei si acum invata poeziile alea.

Avea grija sa am o batista la mine si cand venea vorba de ea, ma intreba de poezia cu batista. Nu mai stie daca era dintr-o carte sau m-a invatat ea.Si eu incepeam:

„Batista mea e mica

Si nasu-i mititel

Voi fi copil cuminte

Sa am grija de el

Nu vreau sa spuna lumea

Uite-l pe Murdarel

Vreau sa spuna lumea

Uite-l pe Curatel.”

Desenam in continuu „cocute” foarte lungi (adica bebelusi infasati, stii tu, ca pe vremea lui Ceasca, gen „mumie”) si cu multi multi multi, dar muuulti nasturi. Cred ca de asta erau atat de lungi;sa incapa nasturii.

Eram plina de veselie si radeam foarte mult. De la 3 ani si ceva am inceput sa spun bancuri.Din pacate, mama nu-si mai aminteste, in schimb i-a ramas in memorie un banc pe care l-am spus cand avea musafiri. Numai ca atunci eram mai mare si il tin si eu minte. Eram impreuna cu sora mea, am venit in sufragerie si i-am intrebat pe ceilalti:

„De ce nu rade vaca?” Am asteptat sa raspunda, lumea se gandea, nu stia ….

” Pai cum sa rada daca e mulsa in fiecare zi si regulata o data pe an?” . Nu intelegeam de ce nimeni nu rade. Nu stiu cat imi dadeam seama din gluma aia, dar mi se parea teribil de amuzant. Eu si sora mea ne prapadeam de ras :):)))))))).

Ma mir si eu de bancuri. Si de unde le stiam; ca nu era internet, nimic. Acum abia daca-mi amintesc unul, doua.

Imi placea sa ma joc de-a profesoara si cand veneau copiii in vizita ii alineam pe toti si ii puneam sa spuna poezii.Aveam si un indicator improvizat dintr-un bat, sa seman cat mai mult cu doamna educatoare. Dupa ce se recita poezia spuneam „Bravo! Aplauze , copii :):))”. Ma regasesc intru totul aici:))). Si din cate mi-a spus mama, si copiilor le facea placere:).

Mi-a mai povestit ca  impuneam respect fata de ceilalti . Stiam multe si ma vedeau  superioara(asa zice mama:) ), iar adultii spuneau ca am un vocabular „prea bogat” pentru varsta mea.

Ma orientam foarte bine in spatiu, ceea ce acum mi se pare de domeniul fantasticului. De la 3 ani si un pic ma duceam singura la camin. Odata m-a pierdut cand eram la piata si am stiut sa ma intorc singura acasa, chiar daca am mai fost doar o singura data pe drumul acela. Am urcat pana la etajul 6 , am intrat in casa si m-am ascuns dupa fotoliu (pe atunci mama tinea usa descuiata – alte vremuri, dom’le). Acum, nu reusesc sa ma orientez deloc. Cred ca din cauza ca tot timpul a fost cineva care stia unde merge, si eu aveam nevoie doar de un telefon si o adresa. M-am intors recent acasa cu taxiul. Stiam adresa, dar stradutele alea erau destul de intortocheate, asa ca taximetristul m-a intrebat daca am mai fost vreodata in locatia respectiva. No comment.

Aveam un simt al mirosului si al gustului foarte dezvoltat. Inca le mai am; imi pot da seama daca ceaiul are zahar sau nu doar dupa miros. Cand eram mica detectam orice schimbare in mancare si intrebam mereu ce este. Si mama imi explica cum in unele feluri se pune mai mult marar si atunci devine mai accentuat gustul de marar. Imi spunea ca miroseam mereu mancarea si ca a reusit sa ma dezvete de acest obicei. Mai miroseam si capul surorii mele cand era bebelus :):)). Mama s-a speriat; a mirosit si ea si era atat de placut, incat cu greu a reusit sa se dezvete si ea :))).

Ce mai tin minte e ca am insistat sa mi se taie parul dupa ce o asistenta a spus ca nu ma poate controla in cap din cauza coditelor impletite. Si ca am ales sa manac cu dreapta dupa ce au inceput sa susoteasca doamnele de la bucatarie ca tin lingura in mana stanga.

La un moment dat un copil poate sa aleaga sa se protejeze daca el considera ca nu este inteles si se pune oarecum in pericol. Si se inchide, isi creeaza un zid de protectie, decide sa nu mai simta atat de mult. Sa nu se mai exteriorizeze dupa cum simte. Si consecintele sunt. Mai ales in timp. Si in special din cauza faptului ca a uitat alegerea facuta. Eu inca nu stiu unde mi-am ascuns ochii albastri :).

Multumesc pentru transformarea mea completa :).

P.S. Ma tin de cuvant si continuu cu  “Evaluarea sarcinilor zilnice”- (cu mentiunea ca nu fac nimic special pentru a le indeplini). 

  1.  Multumit pentru mancare – 30%
  2. Citit 30min. despre dezvoltarea personala – 100%
  3. Disponibilitate la efort – 80%
  4. Citit Jules Verne – 0%
  5. Scris pe blog – 100%
  6. Invatat sa gatesc – 20%
  7. Plimbat in natura – 0%
  TOTAL: 47%

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s